Cantec de dans

[...]

Si iata cantecul pe care Zarathustra l-a cantat, in vreme ce fetele jucau, si Cupidon cu ele:

   ¨Odinioara mi-am scufundat privirea in privirea ta, o, Viata, si am crezut ca pier intr-un adanc fara sfarsit.

     Dar tu m-ai pescuit de-acolo, cu momeala ta de aur si ai inceput sa razi, batandu-ti joc, cand zis-am despre tine ca esti de necuprins.

   ¨Asa imi zic si pestii¨ , spus-ai tu: ¨ceea ce nu ajung sa stie, zic ca-i de nestiut.

   Sunt doar o salbateca si schimbatoare, femeie-n toate, fara de virtuti.

   Desi voi, oamenii, imi ziceti ca-s adanca, si credincioasa, si vesnica, sau, inca, plina de taine - mereu faceti asa, voi daruiti virtutile la altii, o, virtuosi!¨

   Si ea, Viata, de necrezut, radea.Dar, cand pe sine se vorbeste de rau, eu nu o cred niciodata si nu-i cred rasul.

   Si, intr-o zi, pe cand stateam de vorba doar cu salbateca-mi intelepciune, aud ca-mi zice chiar intelepciunea: ¨Vrei, doresti, iubesti - de-aceea ii canti laude Vietii.¨

  Si eram gata cu manie sa-i raspund, sa-i zic ce merita, intelepciunii mele prinsa de furie. Si nu-i raspuns mai aspru, decat sa-i spui intelepciunii cate le merita!

   Asa-s relatiile noastre, ale celor trei. Eu nu iubesc din toata inima decat viata si cel mai mult iubesc Viata cand o urasc.

   Iar daca ma port frumos cu intelepciunea mea (si uneori chiar prea frumos), e pentru ca imi aminteste Viata.

   Are aceasi ochi, acelasi ras, aceasi momeala aurie; oare e vina mea ca se aseamana prea mult?

   Si-n ziua in care ma-ntreaba Viata: ¨Intelepciunea? Ce-i asta?raspunsu-i-am:  

¨Ah, da, Intelepciunea!¨

   Ti-e sete de ea, dar nu te saturi, cauti sa vezi sub valurile sale, s-o prinzi ca-n ochiuri de navoduri;

    Daca-i frumoasa? Parca poti sa stii? Crapii cei mai batrani gusta, tot gusta din momeala sa.

    E schimbatoare si neprevazuta.Adesea am vazut-o muscandu-si buzele si ca se peria in raspar.

    Poate ca e perfida si rautacioasa, femeie in toate, dar mai atragatoare este cand despre sine zice doar de rau.¨

    Si astfel raspunzandu-i Vietii, vazuta-am cum surade rautacios si cum inchide ochii pe jumatate : ¨De cine imi vorbesti? imi zise. De mine, nu?

    Sa zicem ca ai dreptate, dar sunt acestea lucruri pe care sa mi le spui in fata? Hai. spune-mi inca de Intelepciunea ta!¨

   Si ochii deschizandu-i, viata preaiubita, mi s-a parut ca sunt intr-un adanc de nepatruns, privindu-i.

   Asa cantat-a Zarathustra. Si dansul se sfarsi. Si, cand plecara fetele el se simti in mare instrainare.

   ¨De mult e soarele apus, isi zise-ntr-un tarziu.Pajistea-i rourata, padurea raspandeste unde racoaroase.

    De nevezut ma inconjoara si ma priveste ganditor.Ce, Zarathustra, mai traiesti?

    De ce? si pentru ce? Si cum? Sa te duci, unde? Unde sa ramai? Si in ce fel? Nu-i, oare, nebunie sa mai traiesti?

    Ah, prieteni, cel ce ma intreaba astfel, e asfintitul.

Iertati-mi ca sunt trist.

    Se face seara. Iertati-mi ca se face seara.

                                             Asa grait-a Zarathustra.