In cautarea fericirii
Dar cum ramane cu traitul in sine?Cu savurarea fiecarui moment?Cu trairea din plin pana si a suferintei care totusi ne face sa ne simtim atat de vii?Preferam sa ne ocupam timpul cautand sa ne satisfacem dorintele,mofturile cu orice pret crezand ca doar asta ne poate oferi fericirea mult visata.Astfel ca scopul in sine devine indeplinirea scopului.Vrem doar sa reusim.Suntem obsedati de reusite.Am vrut,am obtinut-am.In cautarea fericirii depline ajungem sa ne exageram starile,sa dramatizam nereusitele si sa fim vesnic nemultumiti de reusite,stiind ca tot timpul e loc de “mai bine”.Poate doar daca am reusi sa alegem incertitudinea totala in detrimentul credintei ca stim, atunci,si poate doar atunci am invata sa traim fara sa mai privim atat in viitor invocand trecutul.
Suntem asemenea turistului nemultumit de habitatul sau care isi ia lumea in cap si pleaca in dorinta de a explora alte meleaguri fara sa aiba curiozitatea de a cunoste inainte propriul habitat in intregime.ne bazam atat de mult doar pe ceea ce este vizibil si ne aventuram in necunoscut incercand sa depasim tot mai mult limitele Universului observabil in speranta ca la un moment dat vom intelege legile fundamentale.Dar poate ca noi nu functionam in intregime pe baza de legi.in matematica nu ar trebui sa existe erorile ce cauzeaza imprevizibilul,iar la acesti “paraziti cosmici” se mai adauga si erorile inerente,de metoda si de rotunjire care in viitor vor putea fi eliminate ,dar care nu vor solutiona problema haosului.Dar daca aplicam ideea de bine sigurantei(armoniei) si ideea de rau incertitudinii(a haosului) atunci Universul poate sa fie reprezentat la o scara redusa prin mintea umana care este atat sub forma materiala-creierul cat si sub forma imateriala-constiinta de sine alcatuita din constient(lumina) si subconstient(intuneric).Astfel ca ideea de bine nu poate exista fara ideea de rau.Secretul este nu sa incercam sa o eliminam pe una din ele ci sa le facem sa se anuleze reciproc.Echilibrul care este dat si de aceste functii ale creierului care sub influenta compusilor psihoactivi ne dezvaluie realitatile impreceptibile si ne induc stari de euforie coplesitoare urmate de depresie si pustiire “sufleteasca” inimaginabila.tocmai de aceea ar trebui sa scapam de obsesia de a elimina negativul si sa intelegem ca acest lucru nu este posibil.Si totusi...De ce vrem atat de tare armonie?daca ar fi trebuit sa invatam ceva din istorie ar fi tocmai faptul ca trecutul dupa un timp se deformeaza,ca uitam esentialul si ca ajungem sa repetam greselile la nesfarsit.Cat de usor ne va fi sa savarsim pacatul pentru a doua,treia,patra oara.Ne vom plictisi de perfectiune,fericirea isi va pierde din nou sensul in lipsa suferintei la fel cum pacea nu ar reprezenta nimic fara razboi sau cum un Gandhi nu ar mai conta fara un Hitler.
Mai trist e ca desi ne aruncam bolnavii si criminalii in temnite noi vom continua sa ne facem rau unii altora. acest imprevizibil de care ne temem atat de tare ne face sa ne pierdem controlul atunci cand ne pune in situatii extreme. Si nu imprevizibilul in sine ci teama fata de el va reusi sa scoata mereu la iveala umbra subconstientului si oricate porunci am cunoaste si respecta si oricat de amenintatoare ar fi legislatia fiecare individ in parte este un potential criminal.iar aceste reactii sunt determinate tocmai de materialismul excesiv care ne da senzatia ca fericirea si siguranta sunt intretinute de posesie.in fond si la urma urmei omul nu este decat un pradator lacom si in acelasi timp un animal speriat intr-un continuu conflict cu toti si tot ceea ce ar putea sa atace princiiple pe care le poseda,credintele,valorile,proprietatile alcatuite in mare masura din obiecte inutile dar din pacate si din fiintele vii care pana la urma sunt cea mai de pret posesie a individului.Devenim astfel titulari cu drepturi depline prin sfanta ceremonie matrimoniala,apoi devenim parinti si toata viata noastra se invarte in jurul acestui nucleu de posesii si toata viata ne-o traim speriati ca am putea pierde ceva din ce avem,acel ceva care ajunge la un moment dat sa se confunde cu noi,acel ceva care ajunge sa ne defineasca.Iar atunci cand ne aparam sau atacam evitam pe cat putem raul fizic pentru ca stim ca orice dovada de incalcare a conduitei ne va priva de libertate,iar posesiile noastre vor ramane nesupravegheate.Insa nimic nu ne va impiedica sa apelam la atacurile psihologice care nu se vindeca asemenea unei rani.Din nesiguranta,din frustare,de teama vom apela la cea mai puternica si periculoasa arma si vom incerca sa-i daramam pe cei ce par mai puternici facandu-i sa se simta asemenea noua.Nesiguri,amenintati si singuri in fata imprevizibilului.Ne folosim de masti pentru a convinge si pentru a ne intregra in societate si ne straduim ca reflexia noastra in ochii privitorului sa fie una impozanta,care sa intimideze sau sa atraga,care sa starneasca curiozitate sau pur si simplu dezgust,pentru ca asa cum am ajuns acum sa ne cream realitati virtuale diferite,am reusit de-a lungul istoriei ca prin comportament si atitudine sa ne folosim de diverse personaje in functie de contextul dat.
Dintodeauna nemultumiti si nesiguri dorindu-ne tot mai mult dar de fapt avand tot mai putin,crezand ca intelegem tot mai mult dar de fapt ajungand sa nu mai intelegem nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu